Regionalizare versus centralizare

Articol apărut în revista Provincia

Iniţiativa unor intelectuali ardeleni de a reforma structura administrativă a ţării prin crearea unor regiuni a generat o dispută aprigă atît la nivel politic cît şi în presă. Memorandumul transmis Parlamentului şi principalelor partide politice se doreşte a fi un document pragmatic a cărui idee de bază este delegarea unor competenţe legislative şi administrative unor consilii regionale, alcătuite la nivelul regiunilor de dezvoltare deja existente sau la cel al regiunilor istorice din România. În opinia semnatarilor Memorandumului, acest demers ar avea drept efect diminuarea corupţiei şi a birocraţiei existente la ora actuală şi ar conduce la o eficientizare a sistemului administrativ. Realizarea acestor deziderate ar înlesni şi aderarea României la U.E.

Reacţia actorilor politici şi a unor lideri de opinie a fost cel puţin bizară. Prin utilizarea unor calificative jignitoare la adresa semnatarilor, ei au eliminat din start posibilitatea unei abordări lucide şi lipsite de patimi. Ca şi cum dacă o persoană are o părere diferită privind organizarea statală sau administrativă a României trebuie să fie neapărat tîmpită sau, în cel mai bun caz, dubioasă, motivată de nişte interese oculte.

Această intoleranţă care se manifestă pe piaţa ideilor se bucură de o tradiţie bine înrădăcinată în mentalitatea autohtonă. Să ne amintim numai ce scandal s-a iscat în urma încercării unor istorici de a întroduce manuale alternative de istorie. Există nişte subiecte tabu în legătură cu care nu se poate iniţia o dezbatere publică. Dacă, totuşi, cineva încearcă să o facă, se consideră că a comis un sacrilegiu, fiind după aceea stigmatizat şi marginalizat. Această atitudine se manifestă mai ales cu privire la opiniile critice care vizează subiecte istorice sau de organizare statală şi care contravin punctelor de vedere majoritare din domeniul respectiv.

Această intoleranţă reprezintă, în parte, efectul unui spirit gregar, moştenit din perioada totalitară. În cadrul ei putem identifica de multe ori elemente de factură leninistă, precum: cine nu e cu noi este împotriva noastră. Prin astfel de metode se încearcă reprimarea oricărui spirit critic privind anumite subiecte bine deteminate. În această dispută se invocă de multe ori interesul naţional. Bineînţeles că numai acei inşi cunosc adevăratul interes naţional care se înfurie la auzul unor opinii diveregente, ceilalţi fiind, fie nişte rătăciţi, fie nişte intelectuali frustraţi care nu s-au realizat profesional şi acum vor să capteze atenţia marelui public, după cum amintea dl. Dâncu la o emisiune televizată. Desigur, merită adăugat că cele enunţate mai sus ţin şi de o cultură politică şi de un spirit civic care la noi sînt destul de firave.

Din păcate, la nivelul subconştientului colectiv, orice demers care are drept scop înfiinţarea unor noi entităţi administrative sau politice este identificat cu o iniţiativă care ar putea să afecteze integritatea teritorială a României. Desigur, se poate discuta dacă noile entităţi politice şi administrative propuse de memorandişti ar fi viabile sau nu. Se poate pune întrebarea dacă nu cumva aceste noi structuri ar spori corupţia şi birocraţia. Cum au spus-o şi semnatarii lui, acest Memorandum nu este bătut în cuie, prin lansarea lui s-a dorit numai iniţierea unei dezbateri publice în conformitate cu criteriile republicanismului care înseamnă guvernare cu consimţămîntul celor guvernaţi şi cu cele ale democraţiei participative. Cum era de aşteptat din partea unor actori ai scenei politice, reacţia a venit pe plan naţional. S-a dat alarma că această propunere va distruge unitatea naţională, rodul luptei seculare a românilor de pretutindeni. S-a spus că pentru realizarea idealului naţional al Marii Uniri au murit mii de români. Da, este perfect adevărat. Nu pot însă să concep că unii oameni politici nu pot să înţeleagă că o reformă a sistemului legislativ şi administrativ nu înseamnă implicit distrugerea unităţii naţionale şi sfîrtecarea României în entităţi teritoriale mai mici. Nu cred că cineva ar dori acest lucru. Această abordare falsă prin recurgerea la argumente de ordin istoric nu face altceva decît să diabolizeze orice iniţiativă care vizează anumite schimbări în structura statală a României. Distinşii oameni politici ar trebui să aibă atîta putere de judecată încît să fie capabili să facă distincţie între două chestiuni diferite. Numai că, prin fluturarea stindardului naţional, se poate înlătura într-o manieră extrem de eficientă orice discuţie privitoare la structura administrativă şi statală a ţării. De exemplu, se poate trece sub tăcere nemulţumirea unor judeţe manifestată în legătură cu sumele primite de la bugetul central al ţării, care sînt mult mai mici în raport cu sumele pe care aceste judeţe le-au vărsat la bugetul de stat. De asemenea, se poate pune botniţă acelora care se arată indignaţi de centralismul practicat de Bucureşti. Iată cum idealul unităţii naţionale a ajuns să reprezinte pentru unii oameni politici simple mijloace de manipulare a opiniei publice prin exaltarea unor pericole imaginare. Ar putea oare cineva să creadă că sistemul federal de organizare statală a Germaniei ar afecta cu ceva unitatea naţională a germanilor?

O altă nedumerire a fost exprimată de dl. Adrian Păunescu, căruia nu-i venea să creadă că anumite persoane, în Transilvania de exemplu, pot avea o identitate regională transetnică. Structura identitară a unei persoane are mai multe niveluri. Este posibil ca la un anumit nivel o persoană să aibă o identitate regională lipsită de baze etnice, acest fapt neînsemnînd desigur renunţarea la identitatea fundamentată pe elemente etnice sau naţionale. Cele două identităţi pot să coexiste. Nu mi se pare incredibil ca un român sau maghiar din Transilvania cu o conştiinţă naţională bine definită să aibă şi o identitate transilvană transetnică. Această identiate transilvană ar putea contribui la ameliorarea relaţiilor interetnice şi la sporirea încrederii reciproce. În pofida unor opinii contrare, am convingerea că o astfel de identitate transilvană nu ar îmbrăca forma unui orgoliu excesiv îndreptat împotriva românilor din restul ţării.

Destinatarii principali ai Memorandumului au fost partidele politice, care, în marea lor majoritate, mai puţin UDMR-ul, au exprimat opinii ostile. Ele nu vor adopta o altă poziţie pînă cînd prin exaltarea unor slogane patriotarde se pot cîştiga voturi importante. În acest sens ar fi util ca iniţiative de acest gen să fie adresate în primul rînd electoratului. Societatea civilă ar putea să aibă un rol important în acest demers. În acest fel, cetăţenii României s-ar putea pronunţa asupra oportunităţii unei astfel de iniţiative. Totodată, aceasta este singura modalitate prin care s-ar putea exercita o presiune asupra elitei politice să adopte o poziţie mai rezonabilă în legătură cu această chestiune. Abordarea Articolului 1 din Constituţie privind caracterul naţional şi unitar al statului român de către unii semnatari ai Memorandumului, făcută prin declaraţii ulterioare, reprezintă o greşeală, pentru că creează anumite confuzii privind intenţia memorandiştilor. Această problematică ar trebui tratată în cadrul unui demers distinct.

Cunoscînd climatul politic şi civic autohton, ne putem aştepta în continuare la reacţii agresive. Văzînd îngîmfarea guvernanţilor, nu pot însă să nu mă întreb: oare Dl. Năstase este aşa de sigur că lista rătăciţilor nu se va îngroşa?

Csoma Botond

CSOMA Botond absolvent al Facultăţii de Studii Europene şi al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai. Şi-a obţinut masteratul în drepturile omului la Universitatea Central-Europeană de la Budapesta. A publicat diferite articole despre probleme interetnice în diferite reviste, dintre care: Reflexii asupra emigrării (2001), Legea privind maghiarii din ţările vecine (2001), Vigilenţă naţională (2001), Politika és/vagy szabadság [Politică şi/sau etică] (2001)..