O carte în dezbatere

Articol apărut în Revista Provincia

Lipsa analizei lucide care îşi face simţită prezenţa cu desăvîrşire în peisajul politic autohton a apărut şi în mediile intelectuale. Cartea domnului Patapievici, intitulată Omul recent, a determinat un război total, presărat cu acuze de ordin personal din care reiese că autorul este un narcisist, iar prin publicarea acestei cărţi n-a avut alte intenţii decît să atragă asupra lui atenţia opiniei publice, simţindu-se marginalizat şi uitat după schimbările politice survenite în anul 2000 (aceeastă luptă a fost prezentată amănunţit de dl. Al. Cistelecan în nr. 3-4 al Provinciei). Desigur, în acest vacarm general, cu excepţiile de rigoare (de exemplu, excelentul articol analitic publicat de dl. Andrei Cornea în revista 22, intitulat Se poate combate relativismul postmodern?), n-au lipsit pornirile dure, maniheiste, de tip iacobin, cele care împart lumea în categoria celor buni şi a celor răi. Potrivit adepţilor acestei viziuni, dacă exprimi anumite critici cu privire la revendicările unei minorităţi, la politica occidentală sau la unele efecte eventual nefaste ale postmodernismului radical eşti, fără urmă de dubiu, nu-i aşa?, un antiminoritar care nu acceptă diversitatea, unul care manifestă tendinţe spre universalizare şi omogenizare, un antioccidental şi, nu în ultimul rînd, un reacţionar periculos care nu vrea sau nu poate să înţeleagă necesităţile mentale şi politice cu caracter profilactic ale prezentului.

Această abordare strict ideologică şi dogmatică a unei probleme naşte o aporie la nivelul orizontului de deschidere în privinţa alterităţii analizei particulare. Dar, în acelaşi timp, ea prezintă avantaje indiscutabile pentru promotorii ei. Cel căruia i se administrează stigmatul de reacţionar, antioccidental sau antiminoritar poate fi redus la tăcere şi supus oprobiului public într-un mod foarte eficient, nemaifiind necesară analiza punctelor de vedere exprimate de persoana vizată. Dacă am dori construirea unui raport de cauzalitate în cazul acestui demers, cred că am putea identifica un fenomen cauză sub forma unei intenţii frauduloase de marginalizare a preopinentului, urmat de un efect generator de superficialitate cu importante consecinţe de factură simplistă. Un caz notoriu de intoleranţă dogmatică s-a produs în Franţa postbelică, atunci cînd majoritatea intelectualităţii, chiar şi scriitorii catolici, fascinaţi de aportul adus de Uniunea Sovietică la victoria finală asupra Germaniei naziste, s-a raliat ideii care decreta că o persoană nu putea să aibă simultan atît convingeri anticomuniste, cît şi antifasciste, ceea ce însemna implicit că dacă cineva s-a declarat anticomunist a fost automat etichetat drept fascist. Această opinie care denotă o oarecare îngustime de discernămînt a intelectualităţii franceze - viziune denunţată atît de Raymond Aron, cît şi de François Furet - a contribuit din plin la eficienţa progapandei sovietice, care avea drept scop crearea de fascişti imaginari, precum de Gaulle, Adenauer sau chiar generalul şi viitorul preşedinte american Eisenhower.

Cartea în cauză procedează la abordarea unei game variate de subiecte profunde, între care aş putea enumera, cu titlu exemplificativ, urmările dispariţiei lui Dumnezeu din cadrul judecăţilor de valoare emise în era modernă şi în cea postmodernă, efectele muliculturalismului, ale corectitudinii politice şi cele ale feminismului, toate fiind considerate de către autor produse ale postmodernismului, sau consecinţele unei anumite superficialităţi prezente în gîndirea academică contemporană.

În privinţa unei imagini de asamblu asupra metodei adoptate de către autor în vederea unei analize temeinice a modenităţii şi efectelor ei, cea mai bună descriere a cărţii o dă chiar subtitlul ei: critică a modernităţii din perspectiva întrebării: ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă? Ca o impresie personală, după lectura acestei cărţi nu mi se pare că dl. Patapievici ar fi un tradiţionalist întîrziat sau un romantic frustrat de genul celor din perioada interbelică. Este falsă ideea că argumentele şi citatele prezentate ar invita la un misticism periculos care ar putea genera atitudini favorabile unei mentalităţi de extremă dreaptă, similară unei perioade de tristă amintire. Autorul nu propune o alternativă la modernitate. Cu alte cuvinte, acceptă regulile jocului democratic. În unele aspecte ale postmodernismului radical vede chiar o tendinţă de limitare a gîndirii libere neîncadrată idelogic, aceasta din urmă fiind o condiţie necesară realizării democraţiei absolute. Dar de multe ori ajunge la concluzii eronate - asupra unora dintre acestea voi face referire în cele ce urmează - generate, şi la el, tot de un dogmatism, dar în acest caz de factură religioasă.

La întrebarea dacă putem să nu fim moderni, răspunsul autorului este un nu categoric1. Dilema ridicată nu se referă la contestarea modernităţii în sine, ci la evaluarea ei. Efectul negativ îl constituie faptul că modernitatea este privită ca o substanţă şi nu ca instrument utilizat în vederea găsirii unui modus vivendi. Mai mult de atît, postmodernismul radical a ajuns să fie un crez, un fel de religie seculară cu precepte dogmatice proprii, printre care putem enumera: absenţa unei realităţi esenţiale, totul este relativ, altfel spus, adevărul nu poate fi deosebit de ceea ce este fals, iar modernitatea este epuizată. Aceasta înseamnă că trebuie construită o structură nouă care să corespundă noilor provocări ale vieţii.

Modernitatea care şi-a depăşit condiţia tehnică şi utilitară trebuie să fie substituită, spune Patapievici, cu o cultură a discernămîntului. Numai că, în opinia dînsului, discernămîntul nu poate fi decît de factură divină. Aceasta înseamnă că un ateu este incapabil de un discernămînt care să-i permită să facă distincţie între ceea ce este bine şi ceea ce este rău sau nu este în stare ca, pe calea discernămîntului, să-şi dea seama că o anumită chestiune este o aberaţie crasă ce excede într-o mare măsură nevoile utilitare şi spirituale ale vieţii. Nu cred că postmodernismul radical şi uneori chiar aberant poate fi combătut numai dintr-o perspectivă religioasă.

Un alt exemplu de argumentare care ridică multe semne de întrebare - identificat şi de către dl. Andrei Cornea - este poziţia lui Patapievici faţă de problema individualismului. Individualismul nu poate fi consecvent justificat adoptînd o filosofie atee. Singura consecinţă logică a filosofiilor politice atee este regimul politic colectivist. Implicîndu-se şi justificîndu-se reciproc, ateismul şi colectivismul sînt unul premisa consecinţelor celuilalt. Concluzie falsă, pentru că, de-a lungul istoriei, de foarte multe ori colectivismul a fost justificat cu ajutorul religiei, iar foarte mulţi dintre adepţii individualismului au fost atei convinşi. Nu ştiu în ce măsură poate oferi creştinismul un spaţiu de afirmare favorabil individualismului. Indiscutabil, mîntuirea este un act individual prin excelenţă. În schimb, morala creştină generează mai mult o solidaritate interumană de natură comunitară care exclude oarecum influenţa valorilor individuale. Această intransigenţă fundamentală este consecinţa faptului că autorul a preferat, în ceea ce priveşte critica relativismului radical, metoda care face apel la metafizică faţă de cea care adoptă criterii de ordin procedural, propusă de John Rawls sau Jurgen Habermas. Prin utilizarea transcendenţei metafizice s-a diminuat capacitatea raţiunii de a respinge sofistica postmodernă, neconvingînd decît pe cei convinşi4.

Principiul modernităţii: - Gott ist tot - a provocat, în opinia lui Patapievici, o schimbare în ierarhia valorilor. Locul ierarhiei stabile de sus în jos a fost preluat de o construcţie orizontală unde valorile se află într-o mişcare şi metamorfoză perpetuă. Ar fi interesant de ştiut dacă această alunecare spre orizontală s-ar fi produs dacă principiul- Gott ist tot - n-ar fi apărut pe tărîmul ideilor. Consider că nici această transformare din ierarhia valorilor nu se poate reduce numai la o motivaţie de ordin metafizic.

Ca o caracteristică generală a acestei cărţi am putea aminti critica vehementă a viziunii ideologice asupra lumii, care este neagră sau albă, şi, totodată, critica unor mişcări şi curente care tind să devină un soi de l'art pour l'art cu valenţe deosebit de periculoase pe plan mental. Temporalitatea a ajuns singurul punct de referinţă şi în funcţie de ea sînt emise judecăţile de valoare. Putem să reflectăm asupra consecinţelor faptului că în anumite medii orice este acceptat numai pentru că este nou, fără a se proceda la o analiză temeinică a lucrului în sine. Tradiţia a ajuns să reprezinte ceva absolut negativ, orice referire la ea atrage automat stigmatul de învechit, reacţionar, pentru că, nu-i aşa, ceea ce este vechi este neapărat rău şi determină suspiciuni. Identificarea tradiţiei cu tradiţionalismul reprezintă unul din clişeele primitive ale postmodernismului agresiv. Progresul a ajuns să constituie o valoare în sine. Progresiştii vor să pară nişte cîrmuitori atotştiutori ai lumii care trebuie să lumineze �oporul�pentru ca acesta din urmă să nu cadă cumva în capcanele reacţiunii. Cea mai eficientă modalitate de realizare a progresului este, după cum putem vedea de multe ori, diabolizarea aceluia care a cutezat să ridice anumite obiecţii în legătură cu anumite valori impuse în numele progresului5.

Nu ideea progresului ca atare care, în planul discursului politic, a luat forma corectitudinii politice, este iritantă, ci modalitatea în care se încearcă constituirea grupurilor de sprijin. Anumite cercuri pur şi simplu şi-au arogat dreptul exclusiv de a promova un tip de comportament social care nu acceptă nici o alternativă. Egalitarismul propagat de ideologia corectitudinii politice este dezirabil numai în măsura în care vine în întîmpinarea dificultăţilor reale existente în corpul social şi nu reprezintă un mijloc facil de dictat socio-politic utilizat în vederea marginalizării. Dacă o anumită tradiţie privită în individualitatea ei are efecte negative pe plan social, în sensul că anumite persoane au de suferit de pe urma ei, este de dorit înlăturarea ei, dar nu prin marginalizare, ci prin utilizarea dialogului, şi nu pentru că este vorba despre o tradiţie, ci pentru că reprezintă un factor generator de suferinţă. De la această formă menţionată este un drum lung şi anevoios pînă la războiul total împotriva oricărei tradiţii.

Corectitudinea politică ajunsă la cote aberante, poate fi combătută cel mai bine pe calea discernămîntului critic. Un stupefiant exemplu de corectitudine politică este cules de Murray Rothbard: Cînd unul dintre membrii Curţii Supreme de Justiţie propus de preşedintele Nixon a fost socotit - în derîdere - mediocru, senatorul republican Roman Hruska din Nebraska s-a întrebat de ce n-ar avea oamenii mediocri din America dreptul de a fi reprezentaţi la Curtea Supremă. Intr-adevăr, de ce oare minoritatea, să zicem, a idioţilor (gîndită ca o grupare sociologic construită pornind de la o formă specială de handicap), nu ar putea fi reprezentată, potrivit cotei sale demografice, în toate instituţiile unei societăţi decente, aşa cum e văzută aceasta de vizionarii corectitudinii politice? Putem reflecta, desigur, dacă nu cumva exemplul de mai sus ne conduce la următoarea concluzie: corectitudinea politică este, în fond, alianţa dintre un filistinism care caută să-şi mascheze filistinismul prin îmbrăţişarea cauzelor progresiste şi un activism social care caută să niveleze umanitatea pretinzînd că încurajează diversitatea. Din punctul de vedere al raţiunii analitice, schema prezentată mai sus, cred eu, poate fi considerată plauzibilă. Oare ar putea cineva să creadă că numirea unui judecător mediocru la Curtea Supremă a Statelor Unite este chiar necesară înfăptuirii binelui social? Ne putem întreba pe bună dreptate ce este mai important: ca mediocritatea să nu constituie un impediment profesional sau funcţionarea eficientă a sistemului judiciar. Numai că, potrivit teoriilor progresiste denumite anything goes este indecent să stabileşti ierarhii şi judecăţi de valoare care pun accentul pe superioritate. Problemele intervin numai atunci cînd împotriva corectitudinii politice în ansamblu se clădeşte următoarea structură de argumentaţie: de vreme ce religiile sînt spiritual superioare înrădăcinărilor identitare (care sînt simple concreţiuni istorice contingente respectabile în cel mai bun caz, dar nu superioare, în sens spiritual) ori raselor(care nu sînt decît înrădăcinări genetice materiale), atunci protecţia cea mai înaltă ar trebui adusă numai religiilor. Cum protecţia corectitudinii politice nu se aplică religiilor, cu atît mai puţin ar trebui aplicată corectitudinea politică lucrurilor vădit inferioare, adică raselor şi etniilor. Din citatul anterior răzbate o abordare unilaterală, aceasta fiind consecinţa dogmatismului religios de care pomeneam.

Atrofierea spiritului critic are drept urmare apariţia fenomenului de spălare a creierului. Spălarea creierului naşte radicalisme absurde lipsite de înrădăcinări în fundalul vieţii cotidiene, promovînd îndoctrinarea ideologică. Corectitudinea politică recentă susţine principiul amintirilor recuperate, ceea ce înseamnă că: dacă sînteţi incapabil să vă amintiţi de o presiune caracteristică (abuzului sexual), dar aveţi vaga impresie că ceva de felul acesta s-a petrecut, înseamnă că abuzul sexual a avut loc. Acuzaţiile de abuz sexual aduse de copiii deveniţi adulţi părinţilor deveniţi bătrîni s-au transformat într-un adevărat şi terifiant flagel, de la 0,16 milioane în 1967, la 1,7 milioane în 1985, din aceste cazuri, chiar potrivit statisticilor oficiale, 65% nu au nici o bază reală. Un exemplu elocvent a ceea ce înseamnă spălare de creier şi îndoctrinare ideologică ni-l dă chiar autorul: familia elveţiano-americană Wutrich locuia la Pine Drive Colorado. În 25 mai 1999, băieţelul Raoul se află împreună cu surioara lui de 5 ani în curte. La un moment dat o ajută să-şi dea jos chiloţeii ca să o pună să facă pipi (este ceea ce spune bunica copiilor aflată acolo). De la 25 de metri, o vecină bine îndoctrinată de teoriile despre incestul infantil şi abuzul sexual masculin vede scena şi denunţă imediat ceea ce îşi imaginează că vede, direct la poliţie. Poliţia înregistrează cazul la rubrica incest deosebit de grav. În 30 august, la zece jumătate noaptea, o echipă formată din şase şerifi înarmaţi descind acasă la familia Wutrich şi îl arestează pe Raoul. Îl ridică pe sus, în cătuşe, învelit într-o pătură şi desculţ. Copilul este dus la puşcărie. Va împlini 11 ani în detenţie. Ca să-şi protejeze ceilalţi copii, familia elveţiano-americană se refugiează în Elveţia, care, ca stat, cere încetarea aberantei acţiuni judiciare împotriva micuţului Raoul. Interpelată, purtătoarea de cuvînt a procurorului districtual califică acţiunea împotriva băieţelului de 10 ani ca fiind o procedură cu totul obişnuită, iar cazul împotriva acestuia extrem de solid. În acest caz, aberaţia se retrage în favoarea tragicului.

Sînt întru totul de acord cu autorul că pierderea de teren a discernămîntului se manifestă şi în unele medii academice. Foarte multe cărţi scrise de profesori universitari nu sînt altceva decît simple înşiruiri de citate. Poate că la noi acest fenomen este şi mai pregnant şi îşi face prezenţa uneori şi în formă de plagiat, nu atît din cauza progresului, ci mai degrabă din cauza incompetenţei. Multe lucrări au un caracter descriptiv, prezentînd doar datele problemei, după care urmează un punct mare. Oricît am răsfoi aceste cărţi, ar fi foarte greu să descoperim o viziune personală sau o analiză critică a celor prezentate. Fără a vrea să diminuez meritul specialiştilor în aprofundarea unui domeniu bine definit şi să ridic în slăvi cunoaşterea bazată numai pe raţiune şi viziune, nu pot să nu observ, odată cu Patapievici, o gîndire limitată în cazul multor specialişti, limitare care se datorează, într-o bună măsură, lipsei de cultură generală şi mediocrităţii.

Extremismul intelectual reprezintă un factor de influenţă în multe dintre elementele postmodernismului. Mişcarea feministă care, la origine, a fost concepută în vederea realizării egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii, iar după aceea în vederea combaterii unor dezavantaje ce decurgeau din prejudecăţi primitive, rezultate din percepţia publică a femeilor, s-a metamorfozat, în variantele sale radicale, într-o formă de viaţă militantă. Se propagă negarea şi ruperea totală a contactului cu orice activitate care în trecut era considerată, datorită unei mentalităţi rigide şi patriarhale, în sarcina exclusivă a femeii. Să luăm un exemplu banal. În trecut, şi de multe ori şi în prezent, în anumite cercuri, s-a acceptat, ca regulă generală, că gătitul casnic este datoria exclusivă a femeii. Drept răspuns, feminismul radical susţine că orice reîntoarcere în bucătărie, chiar dacă sarcinile sînt împărţite cu bărbatul, este sub demnitatea femeii şi, în fond, reprezintă o nouă tendinţă de subjugare a femeii, un atac la adresa feminităţii. Absurditatea radicalismelor de acest tip este şi mai evidentă cînd militantismul ajunge să facă presiuni asupra sentimentelor de iubire. Claude Habib relatează cazul unei studente bine impregnate de noile gender studies, care, studiind la universitate romanul Le Rouge et le Noir al lui Stendhal, a exclamat despre madame de Renal: ce vacă. Fireşte, potrivit noilor prejudecăţi care decurg din principiul fundamental al feminismului genul este o invenţie a raporturilor de putere, iar doamna de Renal nu avea educaţia idelogică a feministelor eliberate şi, deci, modul în care eroina lui Stendhal îşi trăia iubirea nu mai poate în nici un fel constitui pentru noi un exemplu al suferinţelor eterne ale iubirii, ci eventual, numai o ilustrare a prostiei acelor femei din trecut care ignorau feminismul feminităţii lor.

O altă problemă ridicată de Patapievici este cea a minorităţilor. Sînt de acord că ceva nu poate fi adevărat numai pentru simplul fapt că a fost afirmat de un minoritar. După cum tot o aberaţie mi se pare şi mentalitatea conform căreia dacă cineva ridică anumite obiecţii faţă de doleanţele unui minoritar el devine automat reacţionar şi, implicit, antiminoritar. Fireşte, nu pot să accept nici o eventuală justificare psiho-socială sau morală a atrocităţilor comise de albanezii din Kosovo13. Consider că acele crime sînt la fel de grave ca şi cele comise de sîrbi. Nici statutul de oprimat, nici cel de minoritar nu poate justifica comiterea unui omor asupra unui om nevinovat. Nu se poate accepta o relativizare a crimei în funcţie de cine a comis-o. Nu pot să subscriu însă la ideea că naţionalismul etnic al recenţilor reprezintă într-adevăr o reîntoarcere la ideologiile de dreapta, dar nu a frustraţilor marilor puteri, ci a stîngii radicale, care caută să folosească puterea centrală a statului asupra unor enclave puternic ideologizate asupra cărora îşi impune dominaţia în numele politicii multiculturale şi al autonomiei, pretinzînd în acelaşi timp solide stipendii de asistenţă. După părerea mea menirea politică a multiculturalismului este de a detensiona relaţiile interculturale prin înlăturarea ierarhiilor între diferitele culturi. Într-adevăr, multiculturalismul poate fi periculos dacă reprezintă o faţadă pentru înfăptuirea segregaţionismului etnic. Dar nu cred că ar avea consecinţe nefaste în cazul în care ar fi utilizat în vederea promovării unor drepturi legitime ale minorităţilor etnice. Legitim poate fi considerat, de exemplu, dreptul minorităţilor etnice de a învăţa în limba maternă la toate nivelurile, în instituţii în a căror conducere sînt reprezentate în egală măsură şi interesele minoritarilor. Dezideratul de a înfiinţa instituţii de învăţămînt în care să studieze numai persoanele aparţinînd unei minorităţi este discutabil. Bineînţeles că se poate face apel la tradiţie şi putem afirma că avînd în vedere faptul că o anumită minoritate etnică, în trecut, a dispus de o instituţie proprie de învăţămînt este îndreptăţită să aibă şi în prezent o asemenea instituţie. Întrebarea este dacă, în acest caz particular, tradiţia serveşte interesele actuale ale minorităţii respective. Am convingerea că înfiinţarea de instituţii de învăţămînt separate numai pentru o minoritate nu are nici o influenţă asupra calităţii procesului de studiu. Cu alte cuvinte calitatea nu se va îmbunătăţii datorită separării. Desigur, în cazul instituţiilor de învăţămînt mixte, în vederea realizării unei situaţii echitabile, este necesar ca majoritarii să acorde minorităţilor dreptul de a fi reprezentaţi în structurile de conducere şi decizionale.

Este adevărat că putem observa un anumit naţionalism etnic la anumite minorităţi. Nu doresc să absolv minorităţile de orice vină şi să relativizez naţionalismul, dar, analizînd problema mai atent, putem spune că naţionalismul minoritar s-a manifestat de multe ori ca răspuns la naţionalismul majoritar cu tendinţe omogenizatoare. Scurt spus, a apărut ca un naţionalism aflat în defensivă. Mai mult de atît, cred că acest naţionalism constituie efectul direct al idealului politic al naţiunii. Naţiunea politică, introdusă în gîndirea politică de către Revoluţia Franceză, a transpus absolutismul existent în privinţa minorităţilor etnice în perioada ancien régime în era postrevoluţionară. Naţiunea politicăa fost tot o construcţie umană,care a avut drept scop asimilarea minorităţilor în vederea făuririi unei naţiuni omogene. Retorica liberală contemporană susţine că naţiunea politică luată în ansamblu are un efect integrator, pentru că este liberă de orice element etnic, bazîndu-se pe cetăţenie şi stat. Datorită acestui fapt ar fi de dorit ca ea să prevaleze asupra concepţiei de naţiune culturală, care pune accentul pe factorii de natură etnică şi, din această cauză, generează conflicte, fragmentînd unitatea naţiunilor politice. Ideologii naţiunii politice dau drept exemplu pentru susţinerea tezei lor spaţiul iugoslav. Făcînd abstracţie de particularităţile acelei situaţii, ei proiectează pericolul potenţial al unor asemenea conflicte asupra altor regiuni. Teza, care susţine dispariţia elementului etnic din cadrul naţiunii politice, este absolut falsă. Prin coagularea acestei concepţii de naţiune s-a reuşit instituţionalizarea eficientă a etnicismului. Astfel a fost instaurată preeminenţa juridică a unei etnii asupra alteia. Cetăţenia şi statul, cele două elemente de bază ale conceptului de naţiune politică, conţin referiri exprese la elemente de ordin etnic: stat român, francez, ungar sau cetăţean: român, francez, ungur etc. Limba oficială a statului compus din naţiunea politică, de exemplu: franceza, româna, sau maghiara etc., este bine înrădăcinată etnic. Consider că viziunea politică asupra naţiunii reprezintă o sursă clară de tensiune cînd este întrebuinţată în scopul de a limita drepturile minorităţilor. Generează frustrări deoarece stabileşte, cu ajutorul mecanismelor juridice, ierarhii discreţionare între diferite elemente etnice.

Citind cartea, am ajuns la concluzia că o critică a relativismului postmodern radical nu poate porni de la postulate metafizice, deoarece generează dogmatisme şi autorul însuşi cade în capcana fundamentalismului ideologic, intransigent, împotriva căruia se pronunţă în carte. Relativismul radical se poate combate mult mai eficient prin identificarea contradicţiilor intrinseci, ceea ce şi face autorul, doar că nu în mod constant. Un exemplu elocvent este argumentaţia: nu poţi apăra drepturile omului de pe poziţii relativiste. Dacă spui că sînt universale, atunci nu mai eşti relativist. Dacă spui că nu sînt, atunci cu ce drept le pretinzi altora, care le refuză? Pentru că eşti puternic? Dar atunci nu mai sînt drepturi, ci constrîngeri. Pentru că ai dreptate? Dar cum poţi avea dreptate, dacă eşti relativist?

Csoma Botond

Note
1 H.-R. Patapievici, Omul recent, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 455.
2 Andrei Cornea, Se poate combate relativismul postmodern?, în. 22, 5-11 martie 2002.
3 H.-R. Patapievici, Op. cit., p. 395.
4 Andrei Cornea, art. cit.
5 H.-R. Patapievici, Op. cit., p. 308.
6 Ibidem, p. 313.
7 Ibidem, p. 365.
8 Ibidem, p. 364.
9 Ellen Bass, Laura Davis, The Courage to Heel, 1998, apud H.-R. Patapievici, op. cit., p. 315.
10 Pamela Freyd, directoare la False Memory Syndrome Foundation, apud H.-R. Patapievici, op. cit., p. 315.
11 Stefan Simons Moralische Panik. Drakonische Strafverfolgung: Wegen, schweren Insetz sitz ein elfjahriger Schweizer Junge seit über sechs Wochen in Colorado hinter Gittern, Der Spiegel 42/1999, apud H.-R. Patapievici, op. cit., p. 316.
12 H.-R. Patapievici, op. cit., p. 93.
13 Ibidem, p. 317.
14 Ibidem, p. 338.
15 Ibidem, p. 337.
16 Ibidem, p. 400.
CSOMA Botond absolvent al Facultăţii de Studii Europene şi al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai. Şi-a obţinut masteratul în drepturile omului la Universitatea Central-Europeană de la Budapesta. A publicat diferite articole despre probleme interetnice în diferite reviste, dintre care: Reflexii asupra emigrării (2001), Legea privind maghiarii din ţările vecine (2001), Vigilenţă naţională (2001), Politika és/vagy szabadság [Politică şi/sau etică] (2001)..